Om si doruri

Plângea un cerşetor pe stradă,
Plângea cu jale, ca la mort:
“Mi-e greu, Stăpâne, multă sfadă
Mi-aduce haina ce o port.

***

S-a zdrenţuit şi tot mă ţine,
Şi nu-mi dă voie să păşesc:
Atârnă franjuri de pe mine
Şi-n ea, mereu mă poticnesc.

***

Mă-mpiedică şi-i tare ruptă;
Şi-i destrămată… dar tot grea
Atârnă şi amar mă luptă,
Ţărânii vrând să mă predea.

***

Ce-ţi este, oare, haină veche
Şi ponosită de nevoi,
De-mi scuturi încă în ureche
Nesaţiul tău de leacuri noi?

***

N-am ac, n-am aţă, nu am petic
Să te cârpesc. Rămâi cum eşti!
Cămara inimi-mi deretic
În vreme ce mi te topeşti…”

SURSA

Anunțuri

Mama

Demult, o mama avea opt copii, pe care ii hranea si-i imbraca din sudoarea fetei sale. Cineva a intrebat-o: „Cum reusesti, cum te descurci sa ingrijesti si sa hranesti opt copii?” Si mama, uitandu-se cu drag la ei, a raspuns: „Ii iubesc din adancul inimii mele”. Altcineva a intrebat-o: „Cati copii zici ca imbraci si hranesti pe zi?” Si ea raspunse: „Domnule, daca-i iubesc, nu-i mai numar!”.

 

Jacob Seisenegger (Austrian painter, 1504–1567) Portrait of a Mother and Her 8 Children

Zgomotul, o lipsa a harului

Zgomotul arata o lipsa a harului, iar linistea este un rod al prezentei lui Dumnezeu. O viata zgomotoasa este una petrecuta in afara lui Dumnezeu, in timp ce omul in care se salasluieste harul devine izvor de pace, odihna si liniste, atat lui, cat si celor de langa el.

„Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu innebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.” Astazi s-au implinit cuvintele Sfantului Antonie cel Mare, cand omul care isi doreste liniste si odihna in jurul lui este vazut fie ca depresiv, fie avand nervii extrem de solicitati.

Cat de greu mai poate fi gasit un loc linistit. Tipete ale celor ce se cred singuri pe strada, injuraturi in trafic, frane, claxoane, macarale, motoare, betoane sparte si zidite la loc, tramvaie, reclame audio pe strazi si prin autobuze, boxe tot mai imputernicite, sunete tot mai multe si mai tari.

Atat de tare fuge omul de liniste si de sine insusi, incat pana si in liftul de la serviciu am intalnit incorporat un radio, ca nu cumva cele cateva secunde dintre etaje sa le petreaca omul cu sine. Sa nu mai vorbesc de noile cabine de dus cu radio si mp3. Oare ce va urma ?!

Omului ii este frica de de a ramane singur cu sine insusi, caci ii este frica de ce ar gasi sau nu in inima lui. Saracia din mintea si inima omului de astazi se vede abia atunci cand ii iei totul de langa el, cand il lasi doar cu el insusi. Abia atunci el are sansa sa se vada pe el insusi, asa cum este el de fapt.
Diavolul si lumea nu-l lasa pe om sa petreaca in liniste din teama ca acesta sa nu-si dea seama de lipsa de valoare a acestei lumi, ca nu cumva el sa constientizeze dependenta lui de stupefiantele zilnice, precum ziare, stiri, televizor, persoane publice, sport, telefon, etc. „Stricatu-s-au oamenii si urati s-au facut intru indeletnicirile lor.” (Psalm 13, 1)

De ce au fugit sfintii din sate si orase ?

„Oamenii care doresc linistea parasesc orasele si imbratiseaza pustia. (…) Adeseori m-am rugat sa nu mai fie nevoie de manastiri. As dori sa fie in lume atat de mare intelegere si buna randuiala, incat nimeni sa nu mai simta nevoia sa fuga in pustie. (…) Ma rog sa ne bucuram de o pace atat de adanca in lume (…) incat nu numai sa nu fie nevoie ca locuitorii oraselor si ai satelor sa ia drumul muntilor, dar chiar si cei ce locuiesc de mult timp, ca niste surghiuniti, in pustiu si in munti, sa se intoarca din nou in orasele si satele lor.” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Daca sfintii acelor vremuri au fugit in pustie pentru ca in lume nu mai era liniste – intr-o vreme in care nu era curent electric, motoare, boxe, industrie -, oare ce ar trebui sa facem noi ?!

Nu spun ca trebuie sa fugim in pustie, insa ar trebui sa tanjim dupa liniste si tacere. Dorul fata de o vietuire linistita, parasita de viteza si zgomotul societatii contemporane, este un dor ce se va naste, mai devreme sau mai tarziu, in sufletul fiecarui crestin.

Tacerea si petrecerea in liniste este o asceza contemporana

Tacerea si petrecerea in tacere este o asceza ce poate parea multora drept nebunie sau ceva copilaresc. Paul Evdokimov spune acesta, zicand astfel: „Tebaida eroica impunea posturi extreme si nevointe; astazi, batalia se deplaseaza insa pe alte pozitii (…) eliberarea de orice nevoie de dopaj: viteza, zgomot, excitante, alcooluri de tot felul. Asceza ar fi mai degraba odihna impusa, disciplina calmului si a tacerii (…) in care omul regaseste facultatea de a se opri pentru rugaciune si contemplare, chiar si in inima tuturor zgomotelor lumii.”

Si parintele Alexander Schmemann observa aceasta teama a omului de a petrece in liniste: „Nevoia permanenta de muzica descopera incapacitatea omului modern de a se bucura de liniste, de a o intelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simpla absenta, ci tocmai ca pe o prezenta si ca pe o conditie pentru orice prezenta reala.”

Teodor Danalache

SURSA

 

C. S. Lewis: Ce înseamnă Crăciunul pentru mine

de C. S. Lewis [1]

Prin Crăciun se înţeleg trei lucruri. Unul este sărbătoarea religioasă. Ea este importantă şi obligatorie pentru creştini; şi, de vreme ce nu prezintă interes pentru nimeni altcineva în afară de creştini, desigur că nu voi adăuga aici nimic despre acest aspect al Crăciunului. Al doilea lucru (avînd legături istorice complexe cu primul, dar nu e cazul să ne ocupăm de ele acum) este serbarea populară, un prilej de veselie şi vizite. Dacă ar fi treaba mea să am un „punct de vedere” asupra acestei chestiuni, aş spune că aprob veselia din toată inima. Dar ce susţin şi mai puternic este ideea ca fiecare să-şi vadă de treburile sale. Nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să susţin opinii în legătură cu felul în care oamenii ar trebui să-şi cheltuiască banii în timpul liber petrecut în mijlocul prietenilor. Este foarte probabil ca ei să dorească sfatul meu tot atît de puţin pe cît eu îl vreau pe al lor. Dar cel de-al treilea lucru numit Crăciun priveşte din păcate pe toată lumea.

Mă refer, bineînţeles, la şmecheria comercială. Schimbul de daruri conta foarte puţin în sărbătoarea englezească de odinioară. Dl. Pickwick a dus un peşte la Dingley Dell; pocăitul Scrooge a comandat un curcan pentru funcţionarul său; îndrăgostiţii trimiteau cadouri de dragoste; jucării şi fructe erau dăruite copiilor. Însă ideea că nu doar prietenii între ei, ci toate cunoştinţele trebuie să-şi facă daruri, sau cel puţin să-şi trimită cărţi poştale, este foarte modernă şi ne-a fost impusă de negustori. Nici unul din cazurile descrise pînă aici fac ca această practică să fie condamnabilă. Eu o condamn din următoarele motive.

1. Aduce mai mult chin decît mulţumire. E destul să-ţi petreci Crăciunul cu o familie care se străduieşte din răsputeri să „facă” Crăciunul (în sensul al treilea, cel comercial), ca să înţelegeţi că toată povestea e un coşmar. Cu mult înainte de 25 decembrie toată lumea este epuizată: oamenii sînt epuizaţi fizic în săptămînile de încleştare zilnică în magazinele supraaglomerate şi sînt epuizaţi mintal în urma efortului de a-şi aminti toţi destinatarii importanţi şi de a găsi cadouri potrivite pentru ei. Lumea nu mai e deloc într-o dispoziţie pentru veselie; şi cu atît mai puţin în stare de a lua parte la slujba religioasă. Oamenii arată mai curînd de parcă ar fi fost chinuiţi de o boală grea.

2. În mare parte, acest efort este făcut în silă. Principiul modern este că oricine te poate constrînge să-i dăruieşti un cadou în virtutea faptului că ţi-a trimis el însuşi un cadou din senin. Funcţionează aproape ca un şantaj. Cine nu a auzit de vaietul de disperare, ba chiar de indignare atunci cînd, în ultima clipă, exact în momentul cînd toată lumea spera că bătaia de cap s-a isprăvit pentru încă un an, cadoul nedorit de la domnişoara Trebăluială (de care cu greu ne mai amintim) alunecă nepoftit din cutia de scrisori, iar unul dintre noi trebuie să dea iar fuga la magazinele de groază?

3. Nici unul dintre muritori nu şi-a cumpărat vreodată pentru sine vreunul din lucrurile care se dăruiesc pe post de cadou: fleacuri de prost gust şi lipsite de orice utilitate, „noutăţi” care sînt noi din singurul motiv că nimeni nu a fost vreodată atît de zevzec încît să le considere folositoare pentru sine. Chiar nu sîntem în stare să dăm o mai bună întrebuinţare materialelor, îndemînării omeneşti şi timpului nostru decît să le irosim pe asemenea gunoaie?

4. Bătaia de cap. Fiindcă, pînă la urmă, trebuie să ne facem şi cumpărăturile noastre obişnuite şi necesare, iar escrocheria comercială încurcă programul nostru curent.

Ni se spune că toată această ocupaţie agasantă trebuie să continue fiindcă este bună pentru comerţ. De fapt ea nu este decît un simptom anual al stării alienate care a cuprins această ţară, ba chiar lumea întreagă, în care fiecare individ trăieşte de pe urma efortului de a-i convinge pe alţii să cumpere lucruri. Nu ştiu cum am putea scăpa din asta. Dar trebuie să fie obligaţia mea să cumpăr şi să primesc mormane de nimicuri în fiecare iarnă doar pentru a-i ajuta pe negustori? La o adică, dacă tot n-am încotro, prefer să le dau banii pur şi simplu, fără să cumpăr nimic, şi să consider asta ca pe un act caritabil. Cum adică, să le dau banii pe nimic? Păi da, mai bine pe nimic decît pentru o bătaie de cap.

Ce înseamnă Crăciunul pentru mine

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

NOTĂ:

Articolul a fost publicat iniţial în revista Twentieth Century (Volume CLXII, December 1957), fiind reluat în culegerile de eseuri Undeceptions şi Christian Reunion.

SURSA AICI

Ce face moartea de Craciun… sau despre cadourile date de pe raft, nu din inima.


Ingerii, de sarbatori,
Se-ngrijesc de muritori

Noi, ceilalti, nemuritorii,
Facem pe cumparatorii…

Astazi am fost in spital, la urgente, cu gandul sa mai invat cate ceva. Asta datorita unei prietene binevoitoare a mamei mele, careia trebuie sa-i multumesc toata viata pentru ajutorul pe care mi-l da. N-am sa descriu ce se intampla la sectia de urgente a unui spital municipal…se intampla multe….insa cel mai simplu vizitator, mai socant prin aparitia sincera, atat de fireasca, detasarea si inocenta cu care se plimba din salon in salon, de la pat la pat, de parca ar fi pe plaja, intr-o zi cu soare si ar admira pescarusii, este moartea. Nu te afecteaza in niciun fel vizita ei. E pur si simplu acolo. Nu are coasa, nu te sperie, nu te face sa simti palpitatii, sa transpiri… doar sta cuminte si din cand in cand merge si se atinge de fruntea cate-unui bolnav…. unul batran, altul mai tanar, unul mai slab, altul mai puternic, toti sunt, in fata atingerii ei doar ceea ce au daruit in viata lor, doar ceea ce au ales sa fie, doar ceea ce au in inima lor. Atat. Poate sotii, copiii, prietenele celor doua femei care astazi au plecat la cer din salonul unde am nimerit eu le-au cumparat cadouri… poate una dintre ele si-ar fi dorit ceva dintr-un magazin, cealalta altceva din alt magazin…la ce folos?

Niciodata nu m–am intrebat unde Isi trimite Dumnezeu ingerii Sai de Craciun ca sa mai ridice la cer pe cineva…aveam impresia ca-Si ia un fel de vacanta, ii lasa pe oameni sa se bucure de sarbatori si apoi reia lucrul. Dar nu, Dumnezeu ii da liber mortii sa viziteze spitalele si de sarbatori. De ce oare? Ca sa ne arate ca sarbatoarea este o responsabilitate? Moartea este, mai mult decat orice, o responsabilitate a noastra, este un examen pentru care cei mai multi nu se pregatesc, cere din partea noastra constientizare, cutremur, framantare. Sa ne cutremuram si de Craciun? Cand tebuie taiat porcul, cand trebuie sa-i cumpar sotiei, sotului, prietenei, mamei, cadoul care stiu ca i-ar placea, cand eu ma grabesc sa nu inchida la magazinul de jucarii pentru ca nu mai am ce le pune copiilor sub brad, Dumnezeu trimite sa ma ia la ceruri? Adica pana si acum trebuie sa ma tem de moarte?

Nu. Nu trebuie sa ma tem si acum de moarte. De moarte nu trebuie sa ne temem niciodata, asta este ceea ce am inteles eu astazi si ce incercam sa arat prin descrierea simplitatii cu care lucreaza oaspetele acesta venit de cele ai multe ori nepoftit. Mai ales de Craciun nu trebuie sa simtim frica de moarte. De ce? Pentru ca Hristos a venit sa scoata la lumina pe cei ce sedeau in intuneric si in umbra mortii, a venit sa ne vindece de frica si groaza pe care o simteau oamenii de dinainte. A venit sa ne invete nu numai cum sa traim, ci si cum sa murim. Si ne-a invatat cum sa murim si de Craciun, pentru ca da, si de Craciun se moare. Asadar, Doamne, ca ne ceri sa traim sarbatorile cu multa responsabilitate inteleg, ca ne ceri sa stim sa traim si ca ne ceri sa stim sa murim si de sarbatori, iar inteleg, insa cum ramane cu cadourile cumparate pentru oamenii care mor de Craciun? Cei dragi le cumpara cadouri, cheltuie bani, investesc timp, energie si indura frig si zapada pentru cadourile acestea, iar Tu faci toate lucrurile astea zadarnice? Pentru ca sa stii ca pentru mine a merge la Carrefour, Real, Pic samd si a cauta printre toate rafturile un cadou potrivit pentru fiecare, nu este lucru prea simplu. Eu imi fac planuri, imi potrivesc banii, ma stresez cu timpul putin si Tu spulberi totul cu atata simplitate si liniste? Una din femeile pe care le-ai luat azi la Tine nu cred ca avea mai mult de 50 de ani… poate copiii ei i-au cumparat un cadou frumos de care nu au apucat sa se bucure impreuna. Daca lucrul acesta a fost in zadar, oare ce voiai Tu sa faca acesti oameni in schimb pentru mama lor? Cu ce puteau fi schimbate toata alergatura si gerul de afara si cadoul scump pentru ca Tu sa fii multumit si sa nu lasi ca toate acestea sa nu fie facute degeaba? Pentru acesti oameni, pentru mama lor, Hristos nu Se mai naste de 25 decembrie anul acesta? Ce puteau sa-si daruiasca oare unii altora pentru ca acest Craciun sa nu le fie asa de trist?

Azi sunt intr-o incurcatura in care cred ca am fost si anul trecut: nu le-am luat cadouri inca celor dragi. Sincer, nu stiu din ce motiv, am inceput sa nu ma mai simt atras atat de mult de a face cadouri..inainte eram un pasionat al sarbatorilor…eram atent ce si cui cumpar…strangeam bani…acum nu mai simt asta… simt nevoia de a-i strange in brate pe unii, de a le multumi altora, de a le sterge lacrimile celor pe care-i stiu in suferinta, as vrea sa ofer o mana prieteneasca…. ma indoiesc insa ca sunt destui oameni care sa aprecieze lucrurile acestea. Cei mai multi se aseapta la ceva material, la un ceas, o bratara, o geanta noua, o haina noua, orice, insa ceva care sa le satisfaca simturile, sa fie ceva straluctor, cu cat mai stralucitor cu atat mai frumos cadoul, cat mai scump, ca sa dovedeasca atentia si dragostea celui care ofera, cat mai nou, mai la moda, ca sa satisfaca mandria si nevoia de apreciere si de evidentiere a unora. Mi-e sila de astfel de Craciunuri…nu mai vreau niciun cadou, nu vreau ca cineva din lumea asta sa mai cheltuiasca vreun ban pentru mine, sa mai bantuie printre rafturile hypermarketurilor chinuindu-si mintea si trupul pentru a-mi gasi ceva pe plac….Pe placul meu ar fi o imbratisare din partea tuturor celor pe care-i cunosc, care ma iubesc, care ma urasc, din partea celor pentru care nu insemn nimic si a caror ignoranta ma doare mai mult decat orice, din partea celor pe care-i iubesc enorm, dar fata de care nu pot sa-mi arat dragostea si recunostinta…din partea celor care sunt departe de mine, pe care nu i-am vazut niciodata, dar carora de atatea ori le-am scris si care de atatea ori mi-au ascultat ofurile, pe care i-au durut cuvintele mele si care poate au varsat lacrimi pentru ce am spus in unele momente.

Simt nevoia de a oferi ceva care sa-mi imbogateasca sufletul si mie, as vrea sa pot oferi din inima mea ceva imbucurator, linistitor, as vrea ca lumea intreaga sa aiba alt sistem de valori, astfel incat sa puna mai mare pret pe cat de minunate cadouri suntem unii pentru altii, decat pe cat de scumpe cadouri ne cumparam unii altora. As vrea sa ofer cadouri care sa-L nasca pe Hristos in inimile celor carora le daruiesc. Asa ca nu voi lua niciun cadou anul acesta din vreun magazin, din vreun super, hyper, mega market. Vreau sa dau ceva din inima mea, iar daca nu voi putea sa-mi manifest dragostea mea fata de ceilalti prin cuvinte de recunostinta, printr-o imbratisare sincera, printr-un lucru facut de mana mea, gandit de mintea mea, atunci nu voi face altceva decat sa ma rog pentru toti aceia fata de care in toti anii pe care i-am trait nu am invatat sa-mi manifest recunostinta si bucuria. Pentru ca dintre toate de lucrul acesta sunt cel mai sigur, si anume ca toti, pana la unul, avem nevoie sa ne rugam unii pentru altii. Cred ca Hristos, a Carei nastere o asteptam si o sarbatorim, S-ar bucura mai mult decat daca ne-ar vedea cheltuind fara masura pentru a ne umple viata cu cat mai multe gunoaie.

De aceea, dragii mei, fie ca apreciati, fie ca nu, pentru toti cei pe care va iubesc, care mi-ati fost alaturi in diferite etape ale vietii mele, pentru aceia care mi-ati fost ingeri calauzitori in momente grele, pentru cei care mi-ati aratat care-mi sunt marginile, pentru cei care m-ati invatat ce este inima franta, durerea indiferentei sau a tradarii, pentru cei care mi-ati acordat increderea voastra si laolalta pentru cei care m-ati privit cu suspiciune si neincedere, cadoul meu sincer, din toata inima si daruit cu toata dragostea si recunostinta este o umila rugaciune adusa in fata Domnului pentru ca sufletele voastre sa-si gaseasca linistea, rostul si calea spre Imparatia lui Hristos, in care sper sa ne intalnim
cu totii la sfarsit. Astfel, daca astazi sau maine voi muri, cadoul meu pentru voi nu va fi zadarnicit de nimic, nici macar de moarte, iar eu voi da marturie ca Hristos se naste cu adevarat si face lucrurile noi in inimi de oameni, nu in rafturi de hypermarket.

Craciun cu pace si bucurie va doresc tuturor!

Catalin Topoe

Parintele Gheorghe Calciu despre darurile facute de Craciun:”DACA N-AI PUS DRAGOSTEA TA IN DAR, NIMIC NU ESTE!”

O rugaciune cu greutate

Am primit de la cineva o instorioara care cred ca e menita sa ne convinga de minunile pe care suntem in stare sa le facem in fiecare zi cu semenii nostri prin milostenie. Ca tot vine sarbatoarea Nasterii Domnului, sper sa va foloseasca…

O femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil ,l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente.
I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.

Bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau.

Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.

Bacanul insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.

Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul marinimos facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa.

Bacanul raspunse parca in sila:
-Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?
Louise a raspuns, ezitand :
– Da, domnule.
-O.K, spuse bacanul, atunci …pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.
Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.

Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat tot in partea cu hartia.
Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind:
-Nu-mi vine sa cred! Sa fie asa de grea o bucatica de hartie…

Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente.
Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic.
Bacanul sedea privind cu dezgust…dar si cu uimire. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi uluit..
Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, …o simpla rugaciune…care spunea asa:

“Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale “!

Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit.
Femeia ii multumi si pleca din magazin.
Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse:

-A meritat toti banii!

Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune.

The barber’s shop

Un bărbat a mers la frizer să se tundă. În timp ce frizerul îl tundea pe client, cei doi au început o conversaţie interesantă despre diverse subiecte. În cele din urmă au ajuns să vorbească despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:”Nu cred că Dumnezeu există.” “De ce spui asta?” a întrebat clientul. “Trebuie doar să ieşi pe stradă si să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, n-ar mai fi suferinţă şi durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi să iubeşti un Dumnezeu care permite să se întâmple asemenea lucruri.” Clientul s-a gândit pentru un moment dar nu a răspuns, pentru că nu voia să înceapă o discuţie în contradictoriu.

În scurt timp, frizerul a terminat de tuns şi clientul a plecat mai departe. Imediat ce a ieşit din frizerie a văzut însă pe stradă un om neîngrijit, cu părul lung şi murdar. Părea un om sărman. Clientul s-a întors la frizer şi i-a spus: ”Ştii ceva? Frizerii nu există!” “Cum poţi spune asta?” a întrebat frizerul nedumerit. “Eu sunt aici şi sunt un frizer. Şi tocmai te-am aranjat!” “Nu e aşa!” a spus clientul. “Frizerii nu există pentru că dacă ar exista nu ar mai fi oameni cu păr lung şi neîngrijit, ca omul de afară.” “Dar frizerii există! Ceea ce se întâmplă e că oamenii nu vin la mine.” “Exact!” a spus clientul plin de încântare.”Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Ceea ce se întâmplă este că oamenii nu merg la El şi nu Îl caută. De aceea există atâta durere şi suferinţă în lume.”