Din patru motive alergi după bani: pentru plăcere, desfrâu, răzbunare şi frică.

 

 

sfantul-ioan-gura-de-aur

 

Sfântul Ioan Gură de Aur-Despre bogatie.

Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăţiei şi desfătărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deşi lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.

Nu este aşadar nejustificat ca, în vreme ce eşti ferit de asemenea nenorociri, să-L huleşti pe Dumnezeu, când alţi oameni, care sunt aspru încercaţi de diferite chinuri, Îl slăvesc pe Domnul neîncetat? La urma urmei, cel care suferă, chiar dacă mai rosteşte câte-o vorbă rea în durerea lui, este vrednic de iertare. Însă cel care, fără să sufere, Îl huleşte pe Dumnezeu şi-şi pierde sufletul, ce iertare mai aşteaptă?

Din ce motiv, omule, bogăţia ţi se pare lucru important? Neîndoielnic pentru că-ţi plac ospeţele scumpe, pentru că simţi mulţumire când alţii te admiră şi te invidiază, pentru că poţi cu banii tăi să le faci rău duşmanilor şi, în fine, pentru că toţi se tem de tine datorită puterii pe care ţi-o dă bogăţia. Da, din aceste patru motive alergi după bani, pentru plăcere, desfrâu, răzbunare şi frică. Alt motiv nu există. Căci, de obicei, bogăţia nu-l face pe om nici mai înţelept, nici mai cuminte, nici mai bun sau de oameni iubitor. Bogăţia nu ne poate sădi în suflet nici o virtute. Ci dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuţi, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutăţile corespunzătoare.

Ţi se pare, aşadar, că bogăţia este vrednică de râvnit şi de dorit deoarece cultivă în sufletele noastre cele mai mari slăbiciuni, deoarece preschimbă mânia în faptă, deoarece umflă baloanele de săpun ale slavei deşarte, deoarece trezeşte în noi mândria? Tocmai din aceste motive trebuie să te fereşti de ea, neîntorcându-ţi nici măcar capul ca s-o priveşti. Altfel, va trimite să sălăşluiască în inima ta câteva fiare sălbatice şi înfricoşătoare, care vor deveni pricină de pierdere a oricărei cinstiri. Şi înfăţişându-ţi necinstirea ca pe cinstire, va reuşi să te înşele, precum desfrânatele urâte, care îşi înfrumuseţează faţa spoindu-se cu rujuri şi vopsele şi îi înşeală pe bărbaţi.

Aşadar tu, bogatule, nu te amăgi de linguşirile şi zâmbetele celorlalţi. Ei se poartă aşa fie de teamă, fie din interes personal. Dacă ai putea să cercetezi adâncurile inimilor celor care te linguşesc, ai vedea că în lăuntrul lor te osândesc, te înjură, te urăsc mai mult chiar şi decât cei mai răi duşmani ai tăi. Şi dacă vreodată situaţia se va schimba, dacă-ţi vei pierde bogăţia, atunci măştile vor cădea. Atunci se va întâmpla ca şi cu desfrânatele, când se demachiază. Atunci vei vedea limpede feţele acelora care mai înainte te linguşeau. Atunci vei înţelege că simţeau pentru tine nu preţuire ci nesocotire, nu admiraţie ci invidie, nu iubire ci ură.

 

71634_bogatul_nemilostiv

Aşa cum omul este zadarnic, trecător şi muritor, la fel este şi bogăţia. Sau poate că bogăţia este şi mai zadarnică. Căci de multe ori nu moare odată cu omul, ci piere înaintea lui. Fiecare din voi cunoaşte exemplele atâtor şi atâtor bogaţi care au ajuns în sărăcie. Aceştia continuă să trăiască, dar averea lor a pierit. Şi măcar de-ar fi pierit numai averea, fiindcă de obicei îl duce la pieire şi pe deţinătorul ei. N-ar greşi cineva dacă ar numi bogăţia slujitor nerecunoscător, slujitor ucigaş, care-l omoară pe stăpânul său.

Acestea le spun şi nu voi înceta a le spune, chiar dacă mulţi mă vor acuza. „Mereu ai ceva cu bogaţii”, se revoltă ei. Într-adevăr, însă nu cu toţi, ci doar cu aceia care-şi întrebuinţează rău bogăţiile. Nu lovesc în bogat, ci în cel care răpeşte bunurile celorlalţi. Unul este bogatul, altul răpitorul. Să deosebim lucrurile, ca să nu se creeze tulburare sau rea-înţelegere. Eşti bogat? Nu te împiedic. Răpeşti? Sunt scârbit de tine. Ai moşiile tale? Să te foloseşti de ele. Le iei pe-ale altora? Nu pot să tac. Vrei să mă ucizi cu pietre? Sunt gata să-mi vărs şi sângele, e de-ajuns să te opresc de la păcat. Nu-mi pasă că mă voi face urât, nu mă sperii de discuţii aprinse. Un singur lucru mă interesează, sporirea celor care mă ascultă.

Şi săracii şi bogaţii sunt fiii mei. Cine vrea, să arunce cu pietre în mine. Cine vrea, să mă urască. Cine vrea, să-mi plănuiască moartea. Uneltirile asupra vieţii mele sunt pentru mine munţi de cununi, rănile sunt pentru mine decoraţii. Nu mi-e teamă de uneltiri. Dacă nimeni nu găseşte vreun păcat pentru care să mă cerceteze, războiască-mă lumea întreagă.

Aşadar bogăţia este un trădător, trădător şi fugar şi ucigaş. Atunci când nu te aştepţi îţi scapă şi te părăseşte şi te distruge. Vrei s-o ţii cu adevărat lângă tine? N-o ascunde, ci împarte-o săracilor. Bogăţia este fiară. Dacă e ţinută aproape, pleacă. Dacă este risipită, rămâne. Risipeşte-o ca să rămână. N-o ţine la tine, ca să nu-ţi scape.

„Unde este bogăţia voastră?” i-aş întreba pe cei care au avut-o şi au pierdut-o. Şi i-aş întreba nu pentru a-i batjocori – să nu fie! – nici pentru a scormoni rănile, ci ca să fac din naufragiul lor liman al mântuirii voastre. Pentru a vă da seama că cei care astăzi sunt bogaţi, mâine vor ajunge săraci. De aceea de multe ori am râs, când am citit testamente care scriau: „Cutare să aibă stăpânire peste ogoare sau peste casă, însă altul să se folosească de acestea”. Dar toţi avem doar foloasele, nimeni nu este stăpân pe ceva. Chiar şi dacă am rămâne bogaţi în toată perioada vieţii noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredinţa bogăţia noastră altora. Goi vom pleca în viaţa de dincolo, după ce pentru câţiva ani am fost doar cheltuitori, nu şi stăpâni ai bogăţiilor.

Dobri Dobrev, cersetorul de 97 de ani din Sofia care doneaza banii adunati de la credinciosi saracilor si manastirilor sarace.

Dobri Dobrev, cersetorul de 97 de ani din Sofia care doneaza banii adunati de la credinciosi saracilor si manastirilor sarace.

 

Ştiţi cine sunt cu adevărat stăpâni peste bogăţii? Cei care nesocotesc foloasele lor şi batjocoresc desfătările. Cei care-şi risipesc banii şi-i împart săracilor, îi cheltuiesc cu înţelepciune şi pleacă din lumea aceasta cu adevărat bogaţi, bogaţi în fapte bune şi în iubirea şi harul lui Dumnezeu.

Dar de ce consideri bogăţia vrednică de râvnit? De ce-i fericeşti pe cei care au bani mulţi? Care este diferenţa dintre bogat şi sărac? Nu sunt amândoi oameni? Îţi voi dovedi că unul are nevoie de altul, astfel încât nici bogatul nu poate trăi fără sărac, nici săracul fără bogat.

Dumnezeu a iconomisit cu înţelepciune această dependenţă a unuia de altul, ca să există iubire şi sprijin reciproc, comuniune socială şi bună rânduială. Şi trebuie să subliniez aici că bogaţii au mai mare nevoie de săraci decât săracii de bogaţi. Şi pentru a pricepe asta, îţi voi da un exemplu: Să presupunem că am construi două cetăţi, şi prin lege am stabili ca într-una să locuiască doar bogaţii, iar în cealaltă doar săracii. Dacă în cetatea bogaţilor nu există nici un sărac şi în cetatea săracilor nici un bogat, să vedem care dintre ele va fi mai bine administrată.

Aşadar în cetatea bogaţilor nu vor exista nici meşteri, nici zidari, nici tâmplari, nici cizmari, nici brutari, nici agricultori, nici fierari, etc. Căci ce bogat se va apuca să practice vreuna din aceste meserii, de vreme ce şi cei care le practică, după ce se îmbogăţesc le părăsesc? Dar în felul acesta cum va putea fi întreţinută cetatea? Nu există altă soluţie decât să se desfiinţeze legea pe care am stabilit-o la început, şi să fie chemaţi meşterii, pentru a se ocupa de nevoile practice.

Să mergem acum şi în cetatea săracilor. Dacă, după cum am stabilit, nu are nici un locuitor bogat şi nici o bogăţie, nici aur, nici argint, nici pietre preţioase, nici purpură, nici veşminte cusute-n fir de aur, ce părere ai? În asemenea condiţii, va fi grea viaţa în cetate? Deloc. Deoarece, dacă trebuie să se construiască case sau se să prelucreze fierul sau să se ţeasă haine, nu e nevoie de aur, argint şi mărgăritare, ci de meşteri şi mână de lucru. Şi dacă trebuie să săpăm şi să cultivăm pământul, de ce avem nevoie, de bogaţi ori de săraci? Negreşit de săraci. Unde vom avea deci nevoie de bogaţi? Doar dacă ne hotărâm să dărâmăm cetatea.

Bogaţii sunt nefolositori, da, nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni. Dar, din păcate, puţini bogaţi, foarte puţini se disting prin iubirea lor de oameni. Cei mai mulţi sunt afundaţi în egoism, în neîndurare, în păcat. De aceea să nu-i invidiezi. Tu să te gândeşti la Petru şi la Pavel, să te gândeşti la Ioan şi la Ilie, să te gândeşti la Însuşi Hristos, care n-avea unde să-şi plece capul. Urmează sărăcia Aceluia şi a sfinţilor Lui, care erau lipsiţi de bunuri materiale, dar care aveau o negrăită bogăţie duhovnicească.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

SURSA

Un filmulet care arata istorioara bogatului nemilostiv si a saracului Lazar…Desi cu mult dramatism si subtitrare pe alocuri deficitara, e totusi cel mai reusit pe care l-am gasit.

Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic: În Duminici să nu ne plecăm genunchii, cinstind astfel Învierea lui Hristos

 

 

Pentru creştinii ortodocşi, îngenuncherea este una din cele mai des întâlnite forme de expresie a pocăinţei. Îngenunchem când ne pare rău pentru păcatele noastre şi le mărturisim în Taina Spovedaniei, când Biserica ne îndeamnă în acest sens (mai ales în perioada Postului Mare), dar şi când ne rugăm. Altfel spus, statul în genunchi reprezintă imaginea omului căzut, a omului păcătos îngenuncheat de povara păcatelor. Statul în picioare este imaginea omului înviat, ridicat de Hristos din iad şi din moarte la statutul de „fiu al împărăţiei”.

Încă din primele veacuri creştine, s-a stabilit ca duminica să fie ziua liturgică a Învierii pentru că în această zi Hristos a înviat din morţi (cf. Mc 16: 2: „Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”), iar Învierea Lui este evenimentul care defineşte însăşi credinţa noastră şi care ne deschide calea către Împărăţia lui Dumnezeu. Prin Înviere moartea şi păcatul sunt biruite, iar omul este făcut „părtaş al dumnezeieştii firi”, fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Ps. 81: 6; In. 10: 34 „Eu am zis: „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”). Iar condiţia de fiu presupune nădejde, credinţă, dragoste. Nădejdea că Dumnezeu ne poate ridica din orice păcat (patimă) oricât de greu ar fi el (ea); credinţa că ni se oferă El însuşi ca dar pentru a putea învinge tot păcatul şi toată patima şi dragostea pe care ar trebui să I-o purtăm ca Singurului Mântuitor care ne poate izbăvi din păcat şi din moarte.

Duminica este numită şi ziua întâi pentru că în această zi Hristos, prin moartea şi învierea Sa, a rezidit omul întreg şi toată creaţia, iar poziţia de om nou, rezidit este cea verticală (în picioare). Dacă omul este mântuit în Hristos atunci nu are niciun motiv temeinic să stea în genunchi sau/şi cu faţa la pământ în această zi, pentru că nu vrednicia proprie este motivul pentru care stăm drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci dragostea pe care El o are pentru oameni.

Duminica mai poartă şi numele de ziua a opta întrucât, prin jertfa Sa, Hristos nu a făcut doar un gest de răscumpărare din păcat, ci ne-a făcut părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Liturghie începe astfel: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh”. Cu alte cuvinte, suntem invitaţi ca în fiecare Liturghie, cu atât mai mult în cea de duminică, să experiem însăşi Împărăţia lui Dumnezeu, iar poziţia noastră ca fii ai Împărăţiei este, iarăşi, cea de „drept”, vertical, în picioare.

Trebuie să menţionăm că există momente liturgice în care suntem atenţionaţi să stăm în picioare prin însuşi îndemnul preotului/diaconului: „Înţelepciune! Drepţi!”. Acest îndemn se referă la poziţia noastră. Ea nu trebuie să fie în genunchi, şezând sau cu faţa la pământ, ci în picioare, drepţi.

Nerespectarea duminicii ca zi a Învierii are drept consecinţă nerespectarea poziţiei „în picioare” şi astfel de neorânduieli au fost aspru criticate încă din Biserica primară. Enumerăm mai jos câteva din canoanele care interzic cu vehemenţă îngenuncherea în zi de duminică.

Sfântul Petru al Alexandriei (sec. al IV-lea) ne spune în canonul 15: iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici genunchii.

Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325) precizează în canonul 20: deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) duminica şi în zilele Cincizeciniii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), sfântului sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare.

Sfântul Vasile cel Mare (sec. al IV-lea) ne îndeamnă în canonul 91: Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci şi fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. […]Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi, după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca, prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea.

Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic (691-692) întăreşte cele amintite mai sus: Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind (astfel) învierea Iui Hristos. Drept aceea ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului.

Aşa cum reiese şi din canoanele citate, duminica ar trebui să fie o zi a bucuriei. Însă, sub influenţa individualismului contemporan, omul pare să fi uitat de nădejdea Învierii şi de bucuria ce izvorăşte din ea. Prezent la Sfânta Liturghie, el nu este preocupat de relaţia noastră cu Dumnezeu, ci de relaţia lui cu El, deşi se prezintă înaintea lui Dumnezeu, prin Liturghie, în sânul unei comunităţi; deşi primeşte Taina Sfântului Botez tocmai pentru a fi primit în mijlocul unei comunităţi creştin-ortodoxe. Pentru omul contemporan, Sfânta Liturghie nu este altceva decât un spaţiu potrivit pentru a exersa personal pocăinţa, rugăciunea, contemplaţia; nimic mai mult decât un act trăit între oscilaţiile duhovniceşti proprii. Şi poziţia lui liturgică este tocmai expresia acestor oscilaţii1. Unii stăm în picioare, alţii în genunchi, unii cu capul la pământ, alţii şezând în străni uitând că, de fapt, toţi suntem mădulare ale aceluiaşi Trup al lui Hristos (I Cor. 12: 27), iar scopul nostru este acela de a fi „toţi una în Hristos” (Gal. 3: 28; cf. In. 17: 20-21), fie că vorbim doar de poziţia noastră în biserică.

În concluzie, scopul acestor rânduri nu este altul decât acela de a actualiza ceea ce Biserica a păstrat ca firesc încă din primele veacuri creştine. Fără îndoială, cu toţii ne dorim ca şi în biserica noastră se existe o oarecare rânduială şi pentru a o crea ar trebui să ţinem seama, în primul rând, de canoanele păstrate în Tradiţia Bisericii (enumerate mai sus); în al doilea rând, de dragostea pe care ar trebui să o avem faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; în al treilea rând, de dorinţa noastră, ca membrii ai aceleaşi comunităţi parohiale, de a deveni „una în Hristos” şi, nu în ultimul rând, de evenimentul Învierii pentru că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15: 14).

Poziţia de „drepţi” (în picioare) este poziţia de bază liturgică pentru că în Hristos am fost răscumpăraţi primind înapoi adevărata statură umană; în El am fost ridicaţi din moartea păcatului şi scoşi de sub stăpânirea părţii păcătoase şi animalice a naturii noastre. De aceea Biserica interzice orice altă poziţie în Ziua Domnului (duminica) când ne aducem aminte de Învierea lui Hristos şi contemplăm slava noii creaţii. Evanghelia este ascultată întotdeauna în picioare. Pr. Alexander Schmemann, Liturghie şi Viaţă.

Nu aş vrea să fiu greşit înţeles. Cu toţii avem parte de oscilaţii duhovniceşti, căderi şi ridicări. Dar Sfânta Liturghie este darul cel mai mare pe care Dumnezeu îl face omului. Nu se cuvine ca la primirea unui astfel de dar să ne poticnim în propriile păcate, ci potrivit ar fi să ne umplem de bucurie că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (In. 3: 16-17) Aşa ne învaţă Biserica.

Articol de: Ionuț Carp

Sursa:http://www.ortodoxiatinerilor.ro/credinta-ortodoxa/21194-de-ce-nu-ingenunchem-duminica

Rugaciunea dinaintea cinei – sa o intelegem mai bine

Rugăciunea de dinaintea cinei are o impresionantă bogăție de înțelesuri duhovnicești

 

 

 

La rugăciunea dinaintea mesei de seară noi creștinii ortodocși rostim așa:

Mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul, vii vor fi inimile lor în veacul veacului.

Aceste cuvinte sunt de fapt un verset din Psalmul 21, parte din cartea Psalmii, din Vechiul Testament.

Nu întâmplător Sfinții Părinți au rânduit ca fiecare creștin să rostească această rugăciune seară de seară, și vom vedea de ce. Haideți în primul rând să analizăm puțin conțintul Psalmului 21 pentru a vedea exact în ce context se regăsesc aceste cuvinte.

În primul rând titlul psalmului este următorul: „Întru sfârșit, pentru sprijinirea cea de dimineață, psalm al lui David.”

„După Sfântul Grigorie Teologul și Teodorit, acest psalm se dă lui [Îl vestește pe] Hristos fiindcă proorocește înomenirea și pătimirea Lui cea mântuitoare. Se vorbește de sprijinire deoarce cuprinde rugăciunea lui Hristos, Care-I cere sprijin Tatălui Celui din ceruri, pentru a se împuternici întru pătimire. Însă zice de dimineață, adică început al zilei, căci nouă, celor ce ne aflam întru întuneric și în rătăcire, cu adevărat ne-a răsărit Hristos – Soare al dreptății și lumină a cunoștinței.” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Egumenița, pag. 266).

Este un psalm profetic pentru că prevestește prin câteva versete fapte care s-au întâmplat după sute de ani în vremea când Mântuitorul a fost răstignit:

 

  • Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m’ai părăsit?” – prevestesc în esență cuvintele rostite de Iisus Hristos pe cruce (Mt 27, 46; Mc 15, 34).
  • Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el” – prevestesc cuvintele celor ce-L hulea pe Mântuitorul atunci când era pe cruce: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe sine nu poate să se mântuiască! Dacă este împăratul lui Israel, coboare-se acum de pe cruce şi vom crede în el; s’a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum, dacă-l vrea; că a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu“. (Matei 27, 42-43).
  • Că mulţime de câini m’a înconjurat, adunarea celor vicleni m’a împresurat, mâinile şi picioarele mi le-au străpuns” – prevestește adunarea ostașilor în pretoriul în jurul Lui, atunci când l-au batjocorit (Matei 27, 27)
  • Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele.” – prevestește pironirea cu cuie a Mântuitorului pe cruce cu mâinile și picioarele.
  • Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine.” – prevestește răstignirea trupului gol al Mântuitorului. Profeție confirmată ca fiind împlinită și în Evanghelia după Ioan, capitolul 19, versetul 37, care zice: „Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns.”
  • Împărţit-au hainele mele loruşi, iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” – prevestește cum după ce L-au răstignit, şi-au împărţit hainele Lui prin aruncare de sorţi (Matei 27, 35).

Iată de ce întreg psalmul este atribuit de Sfinții Părinți lui Hristos, ca și cum ar fi fost rostit chiar de El însuși, prevestind toate câte aveau să i se întâmple atunci când a venit pe pământ.

Versetul „Mânca-vor săracii și se vor sătura” face referire în primul rând la cei săraci de bună-cinstire, adică la cei care se închinau la idoli și nu-L cunoșteau pe Dumnezeu… de fapt la cei săraci cu inima, cu mintea… adică la cei ce nu știau mai nimic despre Dumnezeu.

Întruparea Mântuitorului Hristos și propovăduirea răstignirii, morții și Învierii Lui la toate neamurile arată de fapt cum cei neștiutori (cei săraci la minte) au aflat despre Dumnezeul Cel adevărat, și s-au îmbogățit aflând acestă veste bună (Evanghelia). Mâncarea lor devine astfel „hrana duhovnicească a învățăturii Evangheliei, care hrănește și crește sufletul” (Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, Editura Egumenița, pag. 281).

Vor lăuda pe Dumnezeu toți cei care Îl vor cunoaște pe Dumnezeu. Iar cei care-L vor cunoaște vor împlini poruncile Lui. Se vor împărtăși cu Trupul și Sângele Lui și se vor umple de Duhul Sfânt, și vor lăuda pe Dumnezeu înaintea Sfintei Mese.

Toți cei care vor mânca Trupul și Sângele Domnului vor fi vii în veac așa cum spune chiar El:

Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51).

Prin urmare rugăciunea dinaintea cinei, deși scurtă, rememorează toată lucrarea de mântuire a Fiului lui Dumnezeu venit în lume, amintind de patimi, de Înviere, de împlinirea poruncilor Lui, și de împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, modul cel mai puternic de apropiere de Dumnezeu și de oameni.

De fapt dacă am sintetiza am putea spune că rugăciunea dinaintea cinei ne amintește de Biserica lui Hristos, de Sfintele Taine, de credința în Dumnezeu și de faptele bune… adică de tot ceea ce ne este necesar spre mântuire nouă oamenilor.

Totuși trebuie să apelăm și la înțelesul prim al acestui verset din psalmi, nu doar la cel figurat. Se spune că săracii vor mânca, se vor sătura și vor lăuda pe Dumnezeu…. ca și cum ar vrea să ne amintească nouă zilnic să le dăm să mânânce, așa cum le-a amintit și apostolilor:

„Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Matei 14:16).

Zilnic să ne amintim că unii oameni mor de foamne, mânănca foarte puțin sau deloc și n-au frigierele pline ca noi. Este de datoria noastră să le ducem de mâncare, nu să așteptăm să le arunce Dumnezeu din cer. Noi trebuie să le dăm de mâncare! Așa avem poruncă de la Dumnezeu.

Nu este de ajuns să ne rugăm pentru ci săraci, pentru cei de pe stradă ci trebuie să ne arătăm iubirea față de ei în faptă.

Ce frumos! Nu te lasă Dumnezeu să mergi la culcare împăcat că ai de toate, ci îți aduce aminte că sunt și alți oameni în jurul tău, care suferă, chiar dacă tu o duci bine. Cum poți fi fericit întru ale tale, dacă alții în jurul tău mor de frig și foame?

Astfel această rugăciune ne amintește și de milostenie dar și de lepădarea bogățiilor noastre. Ne amintește să nu ne legăm sufletește de cele pe care le avem, pentru că acolo unde este comoara noastră acolo va fi și sufletul nostru. Ținem mult la mâncare și la băutură… ele se deteriorează și ușor ușor intră în putrefacție și ajung în pământ…. acolo va fi și sufletul nostru… în stricăciune, în iadul egoismului nostru.

Suntem în Postul Crăciunului… nu uitați de cei în suferință!

(Claudiu Balan)

SURSA

Om si doruri

Plângea un cerşetor pe stradă,
Plângea cu jale, ca la mort:
“Mi-e greu, Stăpâne, multă sfadă
Mi-aduce haina ce o port.

***

S-a zdrenţuit şi tot mă ţine,
Şi nu-mi dă voie să păşesc:
Atârnă franjuri de pe mine
Şi-n ea, mereu mă poticnesc.

***

Mă-mpiedică şi-i tare ruptă;
Şi-i destrămată… dar tot grea
Atârnă şi amar mă luptă,
Ţărânii vrând să mă predea.

***

Ce-ţi este, oare, haină veche
Şi ponosită de nevoi,
De-mi scuturi încă în ureche
Nesaţiul tău de leacuri noi?

***

N-am ac, n-am aţă, nu am petic
Să te cârpesc. Rămâi cum eşti!
Cămara inimi-mi deretic
În vreme ce mi te topeşti…”

SURSA

Mama

Demult, o mama avea opt copii, pe care ii hranea si-i imbraca din sudoarea fetei sale. Cineva a intrebat-o: „Cum reusesti, cum te descurci sa ingrijesti si sa hranesti opt copii?” Si mama, uitandu-se cu drag la ei, a raspuns: „Ii iubesc din adancul inimii mele”. Altcineva a intrebat-o: „Cati copii zici ca imbraci si hranesti pe zi?” Si ea raspunse: „Domnule, daca-i iubesc, nu-i mai numar!”.

 

Jacob Seisenegger (Austrian painter, 1504–1567) Portrait of a Mother and Her 8 Children

Muntele

Psalmul 8
1. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri.
2. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător.
3. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
4. Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
5. Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
6. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.
7. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului;
8. Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor.
9. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!

The Mountain from Terje Sorgjerd on Vimeo.

O vizionare pe tot ecranul este si mai spectaculoasa, asadar va recomand opiunea Fullscreen. Filmul este opera fotografului norvegian Terje Sorgjerda, care a captat imaginile acestea fascinante de pe cel mai inalt munte al Spaniei – Pico del Teide, din Insulele Canare. Obiectivul a fost fotografierea Caii Lactee. Mai jos redau descrierea facuta de autor pe site-ul pe care a postat acest film (in limba engleza):

This was filmed between 4th and 11th April 2011. I had the pleasure of visiting El Teide.
Spain´s highest mountain @(3715m) is one of the best places in the world to photograph the stars and is also the location of Teide Observatories, considered to be one of the world´s best observatories.

The goal was to capture the beautiful Milky Way galaxy along with one of the most amazing mountains I know El Teide. I have to say this was one of the most exhausting trips I have done. There was a lot of hiking at high altitudes and probably less than 10 hours of sleep in total for the whole week. Having been here 10-11 times before I had a long list of must-see locations I wanted to capture for this movie, but I am still not 100% used to carrying around so much gear required for time-lapse movies.

A large sandstorm hit the Sahara Desert on the 9th April (bit.ly/​g3tsDW) and at approx 3am in the night the sandstorm hit me, making it nearly impossible to see the sky with my own eyes.

Interestingly enough my camera was set for a 5 hour sequence of the milky way during this time and I was sure my whole scene was ruined. To my surprise, my camera had managed to capture the sandstorm which was backlit by Grand Canary Island making it look like golden clouds. The Milky Way was shining through the clouds, making the stars sparkle in an interesting way. So if you ever wondered how the Milky Way would look through a Sahara sandstorm, look at 00:32.
SURSA